INTERVIU. Arundhati Roy, una dintre marile scriitoare ale lumii, despre felul în care părinții ne fac „daruri învelite în sârmă ghimpată”

INTERVIU. Arundhati Roy, una dintre marile scriitoare ale lumii, despre felul în care părinții ne fac „daruri învelite în sârmă ghimpată” „Am crescut cu sentimentul că, de fiecare dată când eram lăudată, undeva, în camera alăturată, cineva liniștit era bătut. Și este adevărat, întotdeauna este cineva”, spune câștigătoarea Booker Prize Arundhati Roy, într-un interviu pentru HotNews. - Scriiitoarea spune că înțelege temerile pe care le au oamenii din toată lumea în această perioadă foarte complicată. Ea însăși mărurisește că „În fiecare dimineață mă trezesc cu un stâlp de beton alcătuit din teamă, neliniște, tristețe și dezgust care apasă peste mine”. - Ea a descris cum pot din clarificate relațiile cu părinții într-o recentă carte memorabilă: „Practic, am devenit un copil care încerca să-și înțeleagă mama, o inversare radicală a felului în care ar fi trebuit să stea lucrurile”. - Puteți deveni membru al HotNews Premium, dacă doriți să sprijiniți jurnalismul independent și – să nu ne ferim de cuvinte – dacă doriți să susțineți o presă europeană. - Nu «cumpărați» o lună sau un an de abonament, ci contribuiți la un serviciu de vigilență publică de care beneficiem în comunitățile noastre, indiferent de opțiunile politice diverse. Una dintre cele mai talentate și cunoscute autoare din lume și-a lansat anul trecut primul volum de memorii, „Refugiul meu, furtuna mea”, unde explorează modurile în care copilăria, trauma și lumea în care a crescut au contribuit la formarea ei ca om. În discuția pe care am purtat-o, autoarea vorbește despre iubire și abuz, libertate și vulnerabilitate, dar și despre India de astăzi, patriarhat, sistemul castelor și libertatea de exprimare. „Sunt un om care trăiește și scrie aici, în India. Înot în aceste ape și, asemenea celorlalți, mă aflu permanent în vizorul statului și al acoliților săi. De zeci de ani am învățat să trăiesc cu invectivele și abuzurile lor și să le port ca pe o insignă de onoare. În fiecare dimineață mă trezesc cu un stâlp de beton alcătuit din teamă, neliniște, tristețe și dezgust care apasă peste mine”, spune Arundhati Roy. Născută pe 24 noiembrie 1961 în Shillong, Meghalaya, India, Roy a terminat Școala de Arhitectură din Delhi (unde locuiește și acum) și a devenit nu doar o autoare de excepție, inclusă în 2014 de Time în lista celor mai influenți oameni din lume, ci și o activistă feroce, recunoscută pentru eseistica politică incisivă și criticile sale la adresa capitalismului și a guvernării corupte și patriarhale din țara natală. A debutat în 1997 cu romanul „Dumnezeul lucrurilor mărunte”, tradus în peste 40 de limbi și pentru care a devenit prima scriitoare indiană care a câștigat Booker Prize, și a scris, în 2017, „Ministerul fericirii supreme”. Pe lângă numeroasele sale eseuri și volume de nonficțiune care abordează teme politice, sociale și ecologice, Arundhati Roy, în 2025, și-a lansat prima carte de memorii, „Refugiul meu, furtuna mea”, elogiată de unele dintre cele mai prestigioase publicații și platforme internaționale (New York Times, New York Times Book Review, The New Yorker, Time Magazine, The Guardian, The Economist, Elle). În paginile sale, autoarea își dezvăluie viața din perioada 1962 – 2022 și face publică relația extrem de complicată pe care a avut-o cu mama ei, Mary Roy, o personalitate colosală și contradictorie, care a reușit să sfideze regulile unei societăți conservatoare și să construiască o școală într-un sat din India. „O femeie disperată, lefteră, într-un sat mic și izolat din sudul Indiei, care m-a învățat Shakespeare, Kipling, Nabokov” HotNews: – Ați fost crescută doar de mama dumneavoastră și descrieți o copilărie dificilă, marcată de instabilitate. După cum ați spus, încercarea de a o înțelege, de a-i separa furia de propria dumneavoastră identitate, v-a ajutat să deveniți scriitoare. Cum credeți că s-a întâmplat, de fapt, acest lucru? – Ei bine, e greu de spus, pentru că, evident, lucrurile astea se întâmplă treptat. Dar cred că furia și imprevizibilitatea ei m-au făcut să mă retrag în mine de foarte devreme în viață. Mi-am petrecut mult timp și am consumat multă energie încercând să înțeleg și să anticipez ce urma să se abată asupra mea. Practic, am devenit un copil care încerca să-și înțeleagă mama, o inversare radicală a felului în care ar fi trebuit să stea lucrurile. A fost dificil nu doar să o înțeleg pe ea, ci să înțeleg și societatea conservatoare în care trăiam, care o înfuria și care o făcea să-și verse asupra noastră, copiii ei, durerea și suferința pe care le simțea. Am reușit să-i supraviețuiesc transformând-o într-un personaj dintr-o poveste, la fel cum am făcut și cu mine și cu toți ceilalți. Poate acela a fost începutul, pregătirea fundamentală pentru a deveni scriitoare. „Unele lucruri pe care părinții le fac copiilor sunt imposibil de depășit” – Credeți că există un fel de „lumină” în interiorul traumei? Sau ideea că suferința poate genera claritate, chiar excelență, este, de fapt, o iluzie periculoasă? – Nu am teorii fixe, imuabile în această privință. Depinde de natura traumei și de oamenii care o provoacă, dar și de cei care o îndură. Nu vreau să ajung să justific hărțuirea și trauma. Unele lucruri pe care părinții le fac copiilor sunt imposibil de depășit. În cazul meu, așa cum trebuie să fie evident din carte, nu a fost vorba doar despre traumă. Mama mea a fost, de asemenea, extraordinară, nu doar prin felul ei radical de a se manifesta în public, ci și prin lucrurile pe care le-a făcut și le-a realizat în spațiul public, dar și prin darurile pe care mi le-a oferit. Imaginați-vă o femeie disperată, lefteră, într-un sat mic și izolat din sudul Indiei, care m-a învățat Shakespeare, Kipling, Nabokov, vorbea cu mine despre al Treilea Reich sau despre vasele cu sclavi de pe Mississippi. Darurile ei veneau învelite în sârmă ghimpată, dar erau, totuși, daruri. Iar eu le-am primit cu ambele mâini. „De îndată ce am fost suficient de mare, am fugit. Dar nu am încetat niciodată să o iubesc” – Mama dvs. apare ca o figură contradictorie, aspră, dar profund admirată, o femeie despre care ați simțit că merită să existe în literatură. Așa cum ați scris: „Am plecat de lângă mama mea nu pentru că nu o iubeam, ci pentru a putea continua să o iubesc.” Cum ați descrie, cu claritatea pe care o aveți acum, iubirea pe care i-ați purtat-o mamei dvs.? – Așa cum am spus și în carte, m-a învățat să fiu liberă, iar apoi s-a înfuriat împotriva libertății mele. M-a învățat să scriu, iar apoi s-a înfuriat pe autoarea care am devenit (nu pe ceea ce scriam, ci pe ceea ce ea percepea drept „faima” și „succesul” meu). M-a făcut bucăți și apoi m-a cusut la loc. De îndată ce am putut, de îndată ce am fost suficient de mare, am fugit. Dar nu am încetat niciodată să o iubesc. Pentru că m-am agățat de darurile și de lecțiile pe care mi le-a oferit, oricât de dure au fost. M-au pregătit pentru viața pe care urma să o trăiesc ca mine însămi, într-un fel în care, probabil, nimic altceva nu ar fi putut să o facă. „Mama mea se purta adesea de parcă fratele meu ar fi fost responsabil pentru păcatele tuturor bărbaților” – Ați crescut alături de fratele dvs. și ați fost martoră nu doar la propria relație cu mama dvs., ci și la dinamica dintre ei. Cum v-a influențat această perspectivă felul în care înțelegeți lumea? – Mi-a complicat perspectiva asupra „feminismului”. Mama mea a avut experiențe cumplite cu bărbații din viața ei: tatăl ei, fratele ei, soțul ei. Era plină de resentimente față de bărbați. India este o țară încă profund impregnată de o formă dezgustătoare de patriarhat. Milioane de fetuși de sex femini. Mama mea se purta adesea de parcă fratele meu ar fi fost responsabil pentru păcatele tuturor bărbaților. Când era mic de tot, îl striga „porc șovinist”. Am văzut-o cum îl bătea atunci când era nemulțumită de notele lui de la școală. În același timp, pe mine mă îmbrățișa și mă lăuda pentru ale mele. Mă făcea să-mi fie rușine de mine însămi. Am crescut cu sentimentul că, de fiecare dată când eram lăudată, undeva, în camera alăturată, cineva liniștit era bătut. Și este adevărat, întotdeauna este cineva. A devenit piatra de temelie a felului în care scriu, a modului în care înțeleg politica. „Singura opțiune era să tac” – Aș vrea să mai zăbovim puțin asupra iubirii complicate dintre dvs. și mama dvs. Ați spus că, de la vârsta de trei ani, ați învățat să nu răspundeți și că această nouă carte a devenit, într-un fel, răspunsul pe care nu i l-ați dat niciodată. De ce credeți că acea conversație directă cu mama dvs. nu a avut loc niciodată cu adevărat, nici măcar mai târziu, când aveați distanța și maturitatea necesare? – Tăcerea nu s-a datorat unui lucru foarte dificil de înțeles sau de explicat. Mama mea suferea de astm sever. Nu am văzut niciodată pe cineva cu o formă atât de gravă de astm. Dacă ceva o supăra sau o nemulțumea, făcea o criză și, de multe ori, ajungea la spital. Să vezi cum cineva se luptă să respire din cauza unui lucru pe care l-ai spus este absolut înspăimântător. Singura opțiune era să tac. Așa a fost până la sfârșit. Singura dată când am reacționat cu voce tare, aproape violent, la ceva ce spusese, și care m-a înfuriat cumplit, ea a intrat în comă și aproape că a murit. „Era mândră de mine, dar, în același timp, nu se putea abține să nu mă submineze” – Mama dvs. nu v-a citit memoriile, dar, de pildă, „Dumnezeul lucrurilor mărunte” conține elemente autobiografice. Înțeleg că era neliniștită în legătură cu lectura cărții și că, la un moment dat, chiar i-ați citit-o cu voce tare, este adevărat? Și, în acest context, ați simțit că era mândră de dvs.? A contat acest lucru pentru dvs.? – Nu i-am citit-o cu voce tare. Când a apărut, s-a internat singură în spital pentru că se temea de ce ar putea conține. În spital a citit-o și a fost foarte ușurată să constate că nu era niciun fel de dezvăluire a vieții ei intime. A citit-o de mai multe ori și, în cele din urmă, a ajuns să o îndrăgească. Dar sentimentele ei față de mine erau contradictorii; era mândră de mine, dar, în același timp, nu se putea abține să nu mă submineze. Era o femeie măcinată de propriile frământări și cred că cel mai trist lucru este că nu reușea să-și exprime iubirea, chiar și atunci când o simțea. Eu o iubeam și, tocmai de aceea, mă rănea mereu, mă făcea bucăți, chiar dacă încercam din răsputeri să mă protejez. Nu poți iubi pe cineva fără să fii vulnerabil în fața lui. Când „Nedreptatea este atât de profund înrădăcinată, atât de acceptată” – „Refugiul meu, furtuna mea” pare, într-un fel, să fi fost declanșată de moartea mamei dvs. Ați spus, de asemenea, că v-a fost greu să o scrieți și că nu prea credeți în valoarea lucrurilor care vin ușor. De ce simțiți că dificultatea este necesară pentru ca o carte să conteze cu adevărat? Și cum v-a influențat concret doliul procesul de scriere? – Este un lucru interesant asupra căruia merită să medităm, în era inteligenței artificiale, când durerea, bucuria, trauma și toate experiențele umane sunt transformate în mărfuri, ambalate și reintroduse în viețile noastre sub forma unor produse sintetice. Pentru mine, întrebarea dvs. nu are un răspuns, pentru că, în cele din urmă, procesul scrierii rămâne unul misterios. Înaintea „produsului”, așa cum suntem tot mai mult convinși să privim arta, există „procesul”. Iar pentru oameni ca mine, acest proces este însăși viața. Nu doar doliul îmi modelează scrisul. Este vorba despre mult, mult mai mult de atât. – Ați spus că oamenii care cresc în medii nesigure ajung uneori să caute mai târziu în viață tocmai acea familiaritate. Privind propriul dvs. parcurs, de la experiențe precum cele din „Walking with the Comrades” până la pozițiile dvs. politice foarte ferme, pare că v-ați pus adesea în situații care implicau riscuri reale. Ce credeți că v-a format acest puternic simț al dreptății? Și cât de important credeți că este ca vocile publice să adopte astfel de poziții, chiar și atunci când există consecințe personale? – Da, este adevărat că modul în care am crescut m-a făcut să nu mai am încredere în ceea ce se prezintă drept „siguranță”. Un laitmotiv al cărții este: „Am învățat că cel mai sigur loc este cel mai periculos. Iar când nu este, îl fac eu să fie.” Faptul că am crescut în acea comunitate conservatoare și foarte înstărită de creștini sirieni, care își manifesta disprețul față de mine și fratele meu, care nu eram considerați creștini sirieni „puri”, și care ne numea „copiii aceia fără adresă”, pentru că nu aveam o casă a noastră, trebuie să-mi fi accentuat sentimentul de nedreptate. Cât despre a doua parte a întrebării dvs., India este o țară bolnavă. Nedreptatea este atât de profund înrădăcinată, atât de acceptată, atât de sacralizată de sistemul castelor, încât am încetat să mai aștept mare lucru de la scriitori sau intelectuali publici. Cei puțini care au avut curajul să se ridice împotriva acestor lucruri în ultimii douăzeci de ani sunt absolut extraordinari. Revolta contra lui Modi – Trăim într-o lume marcată de instabilitate, războaie, polarizare, neîncredere în lideri, presiuni economice tot mai mari. Cum vedeți momentul pe care îl traversăm? – Ei bine, India a intrat în acest joc foarte devreme. RSS, Rashtriya Swayamsevak Sangh, este o organizație protofascistă, naționalist-hindusă, care consideră că India ar trebui să fie o națiune hindusă. Iar hindușii ar trebui să fie cetățenii de prim rang, iar toate celelalte religii și grupuri etnice ar trebui să trăiască drept „oaspeți”. Organizația are o sută de ani. Prim-ministrul Modi este membru. După doisprezece ani de linșări publice ale musulmanilor, de incendieri ale bisericilor și de minciuni sfruntate despre progresul economic, luna trecută (n.r. august 2026) a avut loc, dintr-odată, o revoltă masivă a studenților împotriva lor. Este încă prea devreme să spunem ce se va alege de ea, dar imaginea de zeu pe care Modi și-a construit-o cu atâta grijă a fost spulberată, iar acum este ținta glumelor. Nu cred că vreo personalitate publică a fost vreodată ridiculizată atât de necruțător. Nu cred că își mai poate reveni. Dar, dincolo de toate acestea, se află o realitate înspăimântătoare: în această țară cu un miliard și jumătate de oameni, tinerii nu văd niciun viitor. „Trebuie să dezvoltăm o rezistență structurală la tehnofascism” – Ați vorbit constant despre India, despre tensiunile sale sociale și politice, despre sistemul castelor și despre evoluțiile politice recente. Pentru cei care poate nu înțeleg pe deplin aceste realități, ce vă îngrijorează cel mai mult în legătură cu India de astăzi? – Guvernul trebuie să cadă. Nu știu dacă transferul puterii se va produce pașnic. Politicile economice și de mediu trebuie să se schimbe. Radical. Trebuie să dezvoltăm o rezistență structurală la tehnofascism. Aceasta este cea mai mare amenințare cu care se confruntă lumea. – Democrația și libertatea de exprimare par să fie tot mai fragile în prezent, în loc să fie valori pe care să le prețuim în mod activ. Cum putem să nu le mai considerăm ceva de la sine înțeles și să înțelegem cu adevărat puterea și pericolul cenzurii? – Așa cum am spus, în India asistăm la o revoltă. A început pe rețelele sociale, dar acum a ajuns în stradă, în orașe și în sate. Aceleași rețele sociale, în special Instagram, despre care credeam că îi transformă pe oameni în niște zombi. Dintr-odată, toată lumea este reporter și relatează lucruri pe care presa tradițională din India, compromisă și aflată în cârdășie cu puterea, le-a mușamalizat. Școli distruse, munți de gunoaie, drumuri pe care este imposibil să circuli, corupție la o scară de neimaginat, secretele Indiei ies la iveală. Partea îngrijorătoare este că toate acestea se întâmplă pe o platformă deținută de o corporație, care poate fi închisă în orice moment. Modi a închis internetul în Kashmir timp de trei luni; este puțin probabil să poată face același lucru în toată India, dar traversăm un moment fragil. Să vedem ce va fi. „În fiecare dimineață mă trezesc cu un stâlp de beton” – Sunteți una dintre cele mai puternice voci critice la nivel mondial și, în același timp, o autoare foarte premiată și vizibilă, în timp ce ocupați o poziție pe care mulți dintre oamenii despre care scrieți nu o vor avea niciodată. Cum gestionați această tensiune: există momente în care succesul personal vă provoacă un sentiment de impostură? – Nu mă văd deloc în felul acesta. Sunt un om care trăiește și scrie aici, în India. Înot în aceste ape și, asemenea celorlalți, mă aflu permanent în vizorul statului și al acoliților săi. De zeci de ani am învățat să trăiesc cu invectivele și abuzurile lor și să le port ca pe o insignă de onoare. În fiecare dimineață mă trezesc cu un stâlp de beton alcătuit din teamă, neliniște, tristețe și dezgust care apasă peste mine. Trebuie să mă strecor de sub el și să zâmbesc pentru prima dată în ziua aceea. Pe o planetă care are 4,6 miliarde de ani, să te consideri puternic, important, vizibil sau critic, ori să te crezi mai bun decât omul de lângă tine, înseamnă să trăiești într-o iluzie.